Educatie medicala, Info medical
Se poate întâmpla să ne simțim jenați și derutați pentru faptul că ni s-a recomandat să mergem la psiholog sau la psihiatru. Mulți dintre noi avem o percepție negativă asupra acestora și ne considerăm stigmatizați. ”Ceilalți spun că sunt nebun.”, ne putem gândi. Nu vrem să fim considerați nebuni. Așa este, lumea are păreri. Dar dacă le acceptăm sau nu, depinde de noi. Da, poate să zică că sunt nebun, dar este alegerea mea dacă îmi pasă sau nu de părerea altuia.
Persoanele cu o tulburare mentală sunt adeseori stigmatizate de către alții.
Ce este stigma
Stigma se referă la atitudinea negativă pe care o avem față de o persoană (grup de persoane) pentru că aceasta posedă o anumită caracteristică diferită față de noi (de exemplu, are o anumită boală sau infirmitate, are o anumită greutate, etc). Nu este suficient doar să mă gândesc într-un mod negativ la acea persoană, fiindcă nimeni nu este pedepsit pentru gândurile sale, ci este nevoie ca aceste gânduri să aibă și consecințe comportamentale (de exemplu, exclud persoana respectivă de la întâlniri, râd de ea, îi vorbesc urât, mă uit urât la ea, o agresez verbal (bullying) – care este tot o formă de stigmă, etc).
Stigma poate să fie de trei feluri
Externă, internă și la nivel de instituție. Vorbim de stigmă externă atunci când, datorită faptului că am depresie, de exemplu, copii sau colegii de la școală/serviciu nu vorbesc cu mine și mă ignoră, își bat joc de mine, striga urât după mine, etc.
Spre deosebire de aceasta, stigma internalizată sau internă este atunci când eu sunt cel care mă izolez sau mă feresc de restul lumii pentru faptul că am depresie. Nu doresc ca ceilalți să știe, mă ascund de ei și nu mă consider suficient de bun tocmai datorită bolii pe are o am.
Stigma la nivel de instituție este când, de exemplu, la un mall sau la o instituție publică nu avem parcări pentru persoanele cu handicap motor.
Stigma și discriminarea sunt cauzate de frică, de senzația de amenințare, de neînțelegerea și/sau necunoașterea corectă a informațiilor.
Îmi este frică că persoana cu boală mentală poate să fie periculoasă, că persoana mă atacă (verbal sau fizic) sau poate să îmi transmită și mie boala lui/ei. Secolele trecute, bolile mentale au fost dur stigmatizate când, datorită necunoașterii și neînțelegerii acestora, oamenii le-au considerat semne ale diavolului și/sau pedepse pentru anumite fapte (proprii sau ale altor membri din familie). Ca și consecință, tratamentele aplicate celor cu boli mentale sau condițiile în care aceștia erau spitalizați și tratați erau crude, inumane și, de multe ori, fără bază științifică.
Atât în trecut dar și în prezent persoanele cu boli mentale și câteodată chiar și cu boli fizice erau sau încă sunt considerate, pe nedrept, persoane periculoase, violente, cu tendințe criminale, persoane care pot să transmită mai departe boala lor, persoane care nu pot judeca singure, persoane care sunt incapabile.
De-a lungul timpului, stigmatizarea s-a făcut atât pe cale orală, scrisă cât și vizuală. Poate vă aduceți aminte cartea ”Jane Eyre”, a celebrei autoare Charlotte Bronte publicată în 1847. În roman, soția, cu tulburări mentale, a lui Mr. Rochester era ținută închisă în turnul casei datorită faptului că era considerate periculoasă. Pericol confirmat în finalul romanului de faptul că aceasta dă foc casei. Acest stereotip s-a păstrat și în lumea modernă și a fost preluat de lumea filmului (de exemplu, personajul interpretat de Joaquin Phoenix din filmul ”Joker”, din 2019).
Lumea filmului și cărților ne oferă însă și contraexemple pentru cruzime și pericol, ca de exemplu personajul lui Sean Penn din filmul ”I am Sam”, din 2001 (un tată cu handicap mental care are grijă de fiica lui).
Consecințe ale stigmatizării
Ca și o consecință a fricii de a nu fi stigmatizați, persoanele pot amâna consultul psihologic sau psihiatric. Atunci când primesc un tratament sau merg la psihoterapie pot să ia tratamentul medicamentos sau să facă terapie doar ocazional, sau pot să meargă pe ascuns la psiholog. De multe ori se poate întâmpla să nu spună celor din familie sau prietenilor ori colegilor că suferă de o problemă mentală și/sau că urmează un tratament. Iar când aderența la tratament (medicamentos sau psihoterapie), ori suportul social este scăzut, șansele de reușită sunt și ele diminuate.
Stima de sine a unei persoane stigmatizate poate să fie afectată și în consecință să afecteze stilul de viață și experiența bolii (Jahn et al, 2019). Într-un studiu din 2017 la care au participat 200 de persoane cu tulburări mentale s-a observat că stigma internă (auto stigma – eu singur mă izolez) este asociată cu o recuperare lentă în ce privește tulburările mentale (Oxele et al, 2018). De asemenea stigma este asociată cu ideația suicidală, iar la această asociere contribuie și faptul că persoana anticipează că va fi stigmatizată (Oxele et al, 2018).
Cu alte cuvinte atunci când ne gândim că vom fi stigmatizați din cauza unei boli, se intensifică sau cresc și gândurile legate de suicid.
Și atunci ce putem face? Să căutăm informații corecte, să încercăm să înțelegem persoana și boala, să acceptăm și să ne oferim sprijinul și suportul necesar.
