Ce se întâmplă în ședințele de psihoterapie

SHARE

 

Fiecare dintre noi mergem la psihoterapeut pentru diferite probleme. În terapia cognitiv-comportamentală, primul pas pe care terapeutul îl face după ce face cunoștință cu pacientul/clientul său este să vadă care sunt problemele actuale pentru care acesta este acolo.
Spre exemplu: cum s-au dezvoltat acestea, ce le menține active și cum pacientul/clientul său relaționează cu ele și cu realitatea din jurul său; ce trăsături de personalitate și ce comportamente sunt; care sunt mecanismele de coping (prin care facem față evenimentelor), etc.
Practic, primul pas este cel de evaluare și stabilire a diagnosticului. Fără evaluare nu poți pune un diagnostic iar diagnosticul este cel care ghidează  intervenția ulterioară.

 

Ce se întâmplă în ședințele de psihoterapie

 

De exemplu – când mergem la medic pentru durere de stomac, medicul face evaluarea (o serie de analize de sânge, urină, ecografie, examen clinic, etc) pe baza cărora ulterior poate să pună diagnosticul. Diagnosticul poate să fie de exemplu, gastrită, ulcer sau altceva care necesită măsuri imediate. Tratamentul recomandat va fi în funcție de problema medicală existentă.

La fel este și în psihoterapie. Tulburările de somn, de exemplu, pot să fie de sine stătătoare, pot fi determinate de depresie, fie de anxietate, ori demență. Iar intervenția se face în funcție de problema existentă, adică după diagnosticare.  

Evaluarea și diagnosticul se fac prin interviu, cu ajutorul chestionarelor și prin observație


Prin interviu, atunci când persoana își povestește problemele, prin chestionare - spre exemplu se completează un chestionar referitor la depresie sau la stima de sine, etc și prin observație, atunci când terapeutul poate observa diferite manifestări (persoana din fața sa este agitată, irascibilă, rușinată sau evită contactul vizual, etc).

Putem întreba de ce completăm chestionare dacă oricum stăm de vorbă cu terapeutul. Nu este suficient să povestim cu el? De cele mai multe ori este nevoie de un efort suplimentar.

Rolul chestionarelor

Chestionarele îndeplinesc mai multe funcții:
- prin faptul că conțin o serie de întrebări pot să surprindă existența mai multor probleme într-un interval scurt de timp (de exemplu, un chestionar de screening poate să surprindă faptul că persoana este îngrijorată, tristă, are probleme cu somnul, se simte detașată de sine), iar interviul țintește și clarifică problemele evidențiate de chestionar;  
- datorită cotării lor (scorul total sau pe diferite subscale din chestionar), ele pot să ne dea un feedback obiectiv pentru intervenție (de exemplu, la prima completare, scorul la un chestionar de depresie poate să fie 30, iar după 5 ședințe scorul la același chestionar este 15, ceea ce arată o îmbunătățire a simptomatologiei);
- însoțește interviul și participă la diagnostic; 
- nu este consumator de timp. 

Ce urmează. Explicarea problemei

Evaluarea și diagnosticul pot să necesite una, două sau trei ședințe. După ce acestea sunt stabilite și clarificate, urmează partea de conceptualizare.

Conceptualizarea este practic explicarea cazului/problemei: cum a apărut; care sunt factorii care au favorizat, activat și care mențin problema actuală. Care sunt factorii ce țin de pacient/client care favorizează existența problemei actuale, etc.

Spre exemplu, tulburarea de comportament alimentar, sau bulimia nervoasă să zicem, se dezvoltă pornind de la dorința persoanei de a fi slab/ă și cu o anumită imagine corporală (picioare subțiri, stomac plat). Datorită acestei dorințe, persoana își stabilește reguli alimentare dificil de urmat (de exemplu, are o singură masă pe zi, dimineața). În consecință apare un episod de mâncat compulsiv (din cauza senzației de foame, persoana mănâncă repede, o cantitate mare de alimente până la senzația de preaplin), pentru care apoi se simte vinovată și în consecință își provoacă vărsături (comportament de purgare).

În terapia cognitiv comportamentala, conceptualizarea înseamnă explicarea cercului vicios al problemei.   

Protocolul de intervenție


Ultima parte, și cea care ține cel mai mult ca durată de timp, este intervenția. În funție de diagnostic, sunt stabilite protocolul de intervenție și durata acesteia.

Spre exemplu, intervenția psihologică pentru un atac de panică este diferită ca durată și tehnici aplicate față de cea pentru o depresie.

După cum spuneam mai devreme, este posibil ca, atât pe parcursul desfășurării intervenției, cât și la finalul acesteia să fie nevoie să completați chestionare pentru a obține un feedback. De asemenea, în psihoterapie cognitiv-comportamentală, pe parcursul intervenției se primesc teme de casă (spre exemplu, a lectura diferite materiale, efectuarea de exerciții ce pun în aplicare tehnicile discutate în terapie, etc).

Intervenția în terapia cognitiv-comportamentală este bazată pe utilizarea de protocoale și tehnici validate științific care să ajute pacientul/clientul să dezvolte comportamente și scheme de gândire care să îi permită o adaptarea eficientă la condițiile vieții cotidiene.